Lilea

Era începutul vacanţei şi taică-meu mi-a spus că, în sfârşit, a sosit Lilea! 

Mi-am petrecut o parte a copilăriei în satul bunicilor, am crescut ca o mică sălbăticiune obişnuită cu o libertate ocrotită şi, pe la şapte ani, m-am îmbrăcat cu oraşul ca şi cu o cămaşă de forţă.

„Vii pe Calea Dunării şi intri prin gangul din faţa cofetăriei Violeta…” Era înainte de cutremurul din 1977, târgul păstra parfumul unui topos interbelic întrerupt pe alocuri de străzi cu nume de soldaţi, caporali şi căpitani despre care nu ştiu nici azi aproape nimic. Cofetăria Violeta era impresionantă! Avea nişte măsuţe neobişnuite, acoperite cu melamină verzulie, şi scaune rotunde. Acolo am mâncat prima oară îngheţată de cofetărie, din clasicele cupe de inox, şi era atât de rece încât mie îmi îngheţau ochii şi mă dureau cumplit când îngheţata îmi aluneca din linguriţă în gură – apoi am ajuns să mă doară ochii dacă numai vedeam o astfel de cupă. Şi mă dor şi azi. Drumul de la noi de acasă până la cofetăria Violeta era lung, deci am avut tot timpul să mă gândesc ce poate fi aia „gang”. Şi tot ziceam în şoaptă „gang, gang, gang”, doar-doar materialul sonor s-o modela într-o imagine recognoscibilă pentru mintea mea de femeie ascunsă într-o fetiţă de 10 ani, care se va orienta prost, probabil până la sfârşitul vieţii. Din fericire, mi-am dat seama că gangul e un fel de tunel, l-am străbătut cu uşurare, mai ales că era răcoros şi mirosea a clătite. Instituţia la care taică-meu era contabil se afla la etajul casei ale cărei scări porneau din gang. Zgomotele biroului, creioane alunecând de hârtie, cursorul maşinii de scris, răpăiala războinică a maşinii de calculat cred că fac parte din amintirile oricărui copil de funcţionar, însă biroul devenea plictisitor într-o jumătate de oră – mai ales când colegii tatălui îmi puneau tot felul de întrebări absolut inutile pentru ei şi foarte nesuferite pentru mine: ce materie îmi place mai mult la şcoală, ce vreau să mă fac când voi fi mare, în ce bancă stau, cu cine… De data aceasta nu eram nevoită să mă aşez pe scaunele de pe hol sau să ţopăi pe scările de lemn până taică-meu îşi termină treaba. Venisem să mă întâlnesc cu Lilea. În cămăruţele din stânga curţii care se deschidea din gang, locuia o familie despre care nu-mi amintesc nimic, doar că la ei sosiseră în vizită, din Basarabia, o fetiţă de seama mea cu mama ei. Basarabia, un nume atât de răsunător! O ţară pe care nu o strigam niciodată atunci când aruncam cu mingea în sus la jocul „Ţările”. Mi-o închipuiam ca pe un tărâm auster, cu oameni mai înalţi ca noi. Lilea era fetiţa din ţara aceea îndepăratată şi taică-meu era emoţionat şi bucuros că mă duce să mă întâlnesc cu ea. Rochiţele Lilei erau întinse pe sârmă, la uscat. Erau altfel decât ale mele, semn că într-adevăr venea de pe alt tărâm. Dar ea, Lilea, era ca noi, ca fetiţele de la şcoala şase. Cel puţin aşa am crezut până a deschis gura. În mod sigur şi eu vorbeam ciudat din punctul ei de vedere, cred că foloseam perfectul simplu şi alte caracteristici lexicale munteneşti, dar ce scotea pe gură fata aia, pentru mine era nu doar ininteligibil, ci de-a dreptul caraghios. Taică-meu ne-a făcut poze cu maşina instituţiei, apoi ne-a trimis să ne jucăm. 

Cum să te joci cu una care vorbeşte ca tine numai aproximativ? Am făcut câţiva paşi prin curte, apoi maică-sa ne-a chemat să mâncăm. Nu mai ştiu cum a zis, dar mi s-a părut că se răsteşte la noi – iar cât am mâncat, mi-a pus tot felul de întrebări, pe care mai degrabă le intuiam, decât le înţelegeam. Am pornit apoi spre cartierul în care locuiam eu. La capătul străzii era un gard de ciment care înconjura curtea spitalului. Mă cocoţasem de mai multe ori pe gardul acela, fără să sar dincolo, căci de partea cealaltă era chiar groapa de gunoi a spitalului şi îmi închipuiam că în acea groapă trebuie să fie cadavre sau aşa ceva. Mi-am exprimat îndoiala că Lilea, fetiţa din Basarabia, ar putea sări gardul spitalului: „Tu nu poţi să sari peste gardul ăsta!” Iar ea mi-a răspuns cu următoarea propoziţie: „Hai la rămăşag, pi-un cacat di moşneag!” Şi cât am stat eu cu gura căscată la o aşa inepţie incultă, Lilea s-a căţărat pe gard şi a sărit dincolo ca o pisică. Era mai bună ca mine! Din partea mea, aveam toate motivele să fim prietene. Ne-am învârtit prin gunoaiele spitalului, am adunat sticluţe de penicilină, pe care apoi le-am aruncat când s-a înserat şi a trebuit să plece.

Când a început şcoala, am primit de la ea o scrisoare. Mi-a scris din Basarabia, pe un plic şi cu un timbru absolut altfel decât ale noastre. Dar în plic, ce să  vezi? O coală scrisă pe ambele părţi cu litere pe care nu ştiam să le citesc. Ce pedeapsă să îţi scrie un prieten într-un cod pe care nu-l poţi descifra! Taică-meu mi-a citit scrisoarea, era mult mai clar ceea ce Lilea îmi scria, decât ceea ce îmi vorbise. Am tot recitit scrisoarea până am învăţat, pe neobservate, alfabetul chirilic.

Şi fiindcă era la modă să pavoazăm coridoarele şcolii cu poze din Cutezătorii şi cu tot felul de informaţii despre UNICEF – organizaţia aceea de la care din când în când trebuia să cumpărăm câte o felicitare colorată, care costa 3 lei iar banii se duceau la copiii săraci din lumea a III-a – am dus scrisoarea Lilei la şcoală iar diriginta a pus-o într-o vitrină de sticlă, un fel de sicriu de cleştar, ca al Albei ca Zăpada. Era dovada că noi, şcolarii României socialiste, ţinem legătura cu şcolari din toate colţurile lumii. A stat acolo un timp, apoi probabil au aruncat-o. Altă veste n-am mai primit de la Lilea, de fapt nu mai ştiu dacă i-am răspuns la scrisoare.

Mi-a venit în minte această poveste acum câteva zile, când Felix m-a întrebat:„Ştii să faci blini ruseşi?” N-am făcut niciodată, dar sunt ca nişte clătite. „Dar ai mâncat vreodată?” Şi atunci mi-am amintit că mama fetiţei din Basarabia mi-a dat să mânânc blini iar mirosul lor umpluse gangul şi curtea de pe Calea Dunării. 

Evreii din Chitighaz / Kétegyháza

Aici nu locuiesc evrei!

Deşi evreii sunt semnalaţi de timpuriu în Ungaria , în Câmpia Ungară n-au format colonii decât în secolele XVII-XVIII. Multe familii de evrei au venit spre Tisa din Ardeal, mulţi dintre ei cunoşteau şi limba română. Se ocupau în general cu comerţul, aceasta fiind una dintre puţinele ramuri economice pe care le era permis să le practice. Conform legii Systematica Gentes Judaicae Regulatio, emisă de împăratul Iosif al II-lea, după 1780 evreii din Imperiul Habsburgic nu aveau voie să se stabilească în oraşe, nici să arendeze pământ. Limba maternă le era recunoscută doar ca limbă de cult, în public erau obligaţi să vorbească latina, germana ori maghiara, actele oficiale pe care le deţineau erau eliberate într-una din aceste limbi. Nu le era permisă organizarea învăţământului în limba maternă, copiii evrei fiind constrânşi să frecventeze şcolile creştine. Din 1786, acel evreu care nu putea prezenta dovada absolvirii unei şcoli creştine, nu avea voie să se căsătorească în faţa stării civile. Pe de altă parte, acei evrei care deveneau institutori în şcolile maghiare, primeau absolvire de la impozite Astfel se explică numărul mare de pedagogi evrei dintr-o anumită perioadă, realitate prezentă şi în şcolile româneşti din Câmpia Ungară. Aceste legi reprezintă o schimbare de tactică în politica de abordare a problemei evreilor din Imperiul Habsburgic. După ce vreme îndelungată Europa doreşte separarea evreilor, excluderea lor prin stigmatizare, „conform noii strategii, evreii din Imperiu nu mai trebuiau să fie izolaţi, ci, dimpotrivă, asimilaţi.” (Oişteanu, 2001, 115).

În sud-estul Ungariei, colonii compacte de evrei au existat până în jurul anului 1944, când a început înfiinţarea ghetourilor şi deportările. Mai întâi în mediul rural, apoi în cel urban, evreii au conferit o atmosferă aparte localităţilor în care s-au stabilit. În aşezări cu etnicitate multicoloră ale Câmpiei retardate din punct de vedere economic şi civic, evreii au constituit deseori un element civilizator.

Românii, care au făcut parte din cele mai vechi timpuri din structura multietnică a Câmpiei Ungare, au fost influenţaţi de diferite culturi cu care au venit în contact şi au influenţat la rândul lor cultura celor cu care au împărţit spaţiul vital.

Gara din Chitighaz

În cercetările mele de teren, am pus des interlocutorilor întrebarea: „Dar cu jidovii cum v-aţi înţeles?”. Am ascultat amintiri şi mărturii emoţionante. Dar, fără a invoca motive anume, interlocutorii au refuzat de cele mai multe ori înregistrarea pe bandă a acestor elemente de istorie orală. Consider însă că e de datoria mea să zugrăvesc aspecte ale acestui contact dintre două minorităţi, dintre două grupuri etnice, la nivelul unei localităţi rurale pe care am cunoscut-o îndeaproape: Chitighaz.

„Evreul imaginar” rămas în memoria colectivă a chitighăzenilor e, în parte, reflectat în alt tip de clişee imagologice decât cele abordate de Andrei Oişteanu (Oişteanu, 2001). Românii din Ungaria îşi văd uneori în evreul cu care coabitează propria imagine, aceea de victimă a unui sistem exterior. Un sistem care se dovedeşte crud fără argumente comprehensibile la nivelul celui care rămâne veşnic intrus, un homo alienus, în pofida abnegaţiei sale faţă de respectivul sistem.

Iniţial, am considerat tema evreului un teren fecund, fiind un subiect „la modă”, saturat cu evenimente încă vii în memoria unei grupe de vârstă. Dar am realizat gravitatea ei atunci când oamenii îmi răspundeau la provocări: „nu-mi amintesc”. Am încercat să teoretizez motivul acestui tabu, dar orice excurs psihologic e de prisos, când cauza pare clară: teama. Când evreii din Chitighaz au fost cu toţii, până la ultimul, deportaţi, zile întregi românii au tremurat la gândul că îi aşteaptă aceeaşi soartă. Din acest considerent românii minoritari din Ungaria au fost motivaţi să-şi formeze o altă imagine despre evrei decât ungurii ori românii majoritari. Denumirile topografice din localitatea Chitighaz sunt strâns legate de structura satului din trecut, de funcţia pe care unele elemente de ordonare a spaţiului o aveau în practicile economice şi sociale ale locuitorilor. Unele toponime provin de fapt din antroponime, multe dintre ele pasibile de a fi date uitării, o dată cu schimbul de generaţii şi cu renunţarea la codul lingvistic românesc, odinioară dominant. Printre aceste denumiri se găsesc şi câteva patronime de familii evreieşti, ele indicând mai ales repere din localitate, unde, la începutul secolului al XX-lea, existau prăvălii ale evreilor stabiliţi aici : La Colţata, La Freizingher, Inde-o avut Ţigler cukrászda (cofetărie), Inde-o şezut Con.

Până în iunie 1944, de-a lungul a cel puţin o sută de ani, în Chitighaz a trăit şi o redusă comunitate evreiască. Cimitirul părăsit de la marginea satului, în care mai sunt astăzi douăsprezece pietre funerare, numele evreieşti încrustate pe monumentul ridicat de curând în centrul comunei, în memoria localnicilor căzuţi în cel de-al doilea război mondial, amintirile sătenilor în vârstă şi unele documente din arhiva din Giula au rămas singurele mărturii ale existenţei acestei comunităţi. Mărturii că în localitatea Chitighaz au existat în trecut şi alte legături interetnice decât cele româno-maghiare, despre care se vorbeşte de regulă, în prezent.

În ultimele decenii, români ortodocşi au cumpărat monumente funerare ale evreilor defuncţi, refolosindu-le în acelaşi scop. E, parcă, simbolică dăinuirea acestor palimpseste de marmură în cimitirul ortodox, o integrare a posteriori, prin experienţa morţii, care – nici măcar ea – nu poate opri asimilarea. Sunt în cimitirul ortodox cruci vechi, de lemn, cu nume româneşti, cruci noi, de piatră cu aceleaşi nume româneşti (căci în cele mai multe familii, băieţii poartă prenumele tatălui şi ale bunicilor, iar fetele, prenumele femeilor din neam), dar cu inscripţii în maghiară, şi sunt monumente funerare de marmură fină, fără cruce, cândva cu inscripţii în ebraică, azi cu nume cândva româneşti.

Relaţiile pe care românii le-au avut cu minoritatea etnică şi religioasă a evreilor au fost relaţii specifice, deosebite de cele care existau – de exemplu – între evreii comercianţi, germanii meşteşugari şi maghiarii de tot felul din oraşul Giula. Obişnuiţi cu „alteritatea”, ei înşişi priviţi ca „ouă de cuc”, românii din Ungaria şi-au format în mod spontan stereotipuri referitoare la „intruşii” evrei, fără vreo influenţă cultă .

Multe dintre concluziile ce urmează se bazează pe interviurile realizate cu chitighăzeni care au avut relaţii cu familiile evreieşti, fiind, de cele mai multe ori, argaţi în gospodăriile acestora. Deşi nu pot aduce dovezi înregistrate, povestirile despre evrei sunt încă vii la Chitighaz: oamenii în vârstă de peste 60 de ani folosesc un cod special când se referă la perioada istorică de dinainte de 1945: „ştii, când era Timar doptor…”, „când umbla Con pă uliţă…”, „mândră, cum o fost Debura”. Sunt repere descifrabile numai pentru un grup restrâns, care ne pun în faţa unui hiatus al memoriei colective. În general, membrii mai tineri ai comunităţii nu sunt iniţiaţi, în discuţiile cu ei nu se foloseşte acest cod.

Locurile de origine ale evreilor şi datele la care ei s-au stabilit în această localitate nu pe categorii de religie numai bărbaţii : 355 de catolici şi 1100 de ortodocşi. Dintr-o rubrică separată şi mai amănunţită a chestionarului acestui recensământ reiese că în Chitighaz trăiau 10 evrei de parte bărbătească, 3 între 1-14 ani, 4 între 17-40 de ani şi 3 în vârstă de peste 40 de ani.

Urmărind registrul naşterilor şi deceselor israeliţilor din Chitighaz, începând din 1863, observăm că unele nume de familie dispar, dar apar altele, noi. Probabil mai multe familii de evrei s-au stabilit aici pentru o perioadă, apoi au părăsit comuna. Le-au luat locul altele, ca să-şi încerce norocul în această comunitate de creştini ortodocşi. Localnicii spun că evreii plecau în zone mai prospere pe măsură ce atingeau un nivel economic corespunzător. La sfârşitul secolului al XIX-lea locuiau în Chitighaz familiile izraelite : Móritz Naschitz, Krümbaum, Schvártz Sámuel; în primele decenii ale secolului al XX-lea comerţul era în mâna familiilor : Freisinger, Kramer, Gelber, sunt cunoscute cu exactitate. Au sosit la Chitighaz în valuri succesive, într-un proces de migraţie interioară în cadrul Imperiului. Monografia preotului Iosif Ioan Ardelean le acordă consătenilor israeliţi doar câteva rânduri (Ardelean, 1893, 75) în care se specifică lapidar că la sfârşitul secolului al XIX-lea trăiau aici 63 de israeliţi. El constată că „Grecii au fost neguţătorii cei mai vechi din comună. Evreii s-au încuibat numai mai târziu, pe timpul când adică se lăţiră în toată ţeara. Sosirea lor de pe-aici, se dăteză cu începutul calei ferate” (Ardelean, 1893, 13), adică din 1858. Probabil că preotul-scriitor i-a observat însă îndeaproape şi „în cunoştinţă de cauză” pe evreii stabiliţi în parohia sa, căci el însuşi mărturiseşte că „la anul 1890 am scris opul Ceremoniile şi datinile evreilor.” (Ardelean, 1893, 39).

Comunitatea evreiască deţinea o casă de rugăciune care a existat până în preajma celui de-al doilea război mondial, pe locul pe care se găseşte astăzi clădirea veche a şcolii româneşti. Centrul religios de care aparţineau evreii din Chitighaz era reprezentat de sinagoga din Bichişciaba. După cum reiese din documentele de arhivă, evreii din Chitighaz au plătit impozit şi comunităţii din Giula, condusă din 1856 de rabinul Bak Ignác, comunitate de care aparţineau şi evreii din Pil, Vărşand (azi ambele în România), Aletea, Kigyos şi Siklos (localităţi învecinate cu Chitighazul), în total 41 de familii şi 170 de suflete. După 1864, din cauza unor divergenţe interne, comunitatea giulană rămâne fără rabin şi, probabil din acest an, evreii din Chitighaz au drept centru religios şi administrativ sinagoga din Bichişciaba.

La recensământul din 1846/47, existau în Chitighaz 519 case, 614 familii şi 3050 de locuitori. După locul naşterii, cei mai mulţi evrei din Chitighaz erau originari din Crişana şi Banat.

Patronimele de provenienţă germană pe care le poartă majoritatea evreilor le-au fost impuse acestora încă din timpul lui Iosif al II-lea. După primul război mondial, chiar înainte de legile şi decretele emise în perioada istorică de după 1940 (mai ales legea din 1947, care îi obliga pe cetăţenii maghiari de alte naţionalităţi să-şi maghiarizeze numele în schimbul unor drepturi cetăţeneşti ), evreii au început să adopte nume ungureşti şi să se reboteze, de obicei în religia catolică. Din registrele de stare civilă reiese că primul evreu născut la Chitighaz (în 1863) care şi-a maghiarizat numele a fost Naschitz Ignác. În 1894 el îşi ia numele de Ormos (din magh. orom = creastă de munte, pisc). Printre evreii din Chitighaz care şi-au maghiarizat numele, o găsim şi pe fiica învăţătorului Rosenzweig Jakab, născută în 1892 şi care în 1911 îşi schimbă numele în Oláh (Valah), nume ales probabil de pe lista oficială cu recomandări.

După cum am menţionat, evreii nu aveau permisiunea de a-şi înfiinţa şcoli în limba maternă. Copiii de evreu erau constrânşi să frecventeze şcolile maghiare şi să studieze aceleaşi domenii de învăţământ ca şi creştinii. Era interzisă aşezarea elevilor evrei în bănci separate, urmărindu-se astfel integrarea lor cât mai rapidă. Suprimarea sistemului propriu de educaţie a fost cea mai puternică lovitură pentru comunităţile evreieşti, deoarece formele de învăţământ ale acestora aveau tradiţii puternice, bazate pe religia specifică. Totuşi, la Chitighaz şcoala confesională evreiască a funcţionat timp îndelungat. Localnicii cunoşteau faptul că e vorba despre o activitate interzisă de autorităţi, însă ei îşi amintesc că şcoala a existat până în preajma războiului al II-lea, cu denumirea argotică de „zugiskola” (zug = văgăună, ungher; iskola = şcoală). Preotul chitighăzean Iosif Ioan Ardelean consemnează în monografia apărută în 1893 că ”numărul şcolarilor israeliţi urcă la 30, învăţătorul lor Jakob Rosenzweig are plată lunară de la fiecare elev câte 3 fl. pe lună” (Ardelean, 1893, 75). Faptul că acest dascăl evreu se bucura de prestigiu în localitate ni-l dovedeşte faptul că în anul 1906 el a tipărit o broşură pentru uzul ţăranilor agricultori din Chitighaz. Broşura cuprinde modalităţi matematice de transformare a vechilor unităţi tradiţionale de suprafaţă folosite pentru măsurarea terenului agricol în unităţi ale „cadastrului austriac”, devenit oficial. În scurta-i prefaţă (în limba maghiară), Jakob Rosenzweig notează: „În decursul lungii perioade în care am fost învăţător, deseori am fost solicitat de locuitorii comunei noastre să-i ajut la calcularea suprafeţei terenului agricol. Veneau la mine cu o bucăţică de hârtie pe care era desenat un perimetru de teren mai mic sau mai mare, ale cărui laturi erau date în stânjeni  Din asta, eu trebuia să socotesc suprafaţa terenului, şi cum poate fi acesta împărţit în iugăre”. Judecând după starea de uzură a singurului exemplar al lucrării care a ajuns la mine, după notele şi calculele făcute cu creionul pe marginile paginilor, e clar că el a circulat şi a fost întrebuinţat frecvent de agricultorii români din Chitighaz.

Legi restrictive destinate evreilor au fost emise şi în 1840. Printre altele, articolele legii cu numărul 29 din anul menţionat interzice comercianţilor evrei faptul de a avea angajaţi de alt cult religios decât cel israelit. Evreii stabiliţi în Chitighaz au avut însă angajaţi români atât în prăvălii cât şi în gospodărie. Erau de obicei date „dă sclujnice” la evrei fete tinere care ajutau la muncile casnice: „la fert, la ciupelitul gâştilor, la tăgăşit”, dar erau şi familii de evrei care angajau un român de vârstă apropiată cu copiii lor, pur şi simplu pentru a se juca împreună cu aceştia.

Negustorii care desfăceau diferite mărfuri în Chitighaz, în 1890 erau în număr de opt : şapte evrei şi un român. Tot evrei au fost mai târziu, în anii 1920, şi primii medici: Timár Károly şi stomatologul Dónát Albert.

Cu numele medicului Timár m-am întâlnit atât pe teren, cât şi în culegerile efectuate în Chitighaz în anii 1980.  În memoria vârstnicilor, el a rămas modelul medicului umanitar, altruist, un standard de comparaţie aplicat tuturor doctorilor care s-au perindat apoi prin localitate. A existat chiar iniţiativa ca o stradă din comună să poarte numele său. (Acest proiect nu s-a realizat; în schimb, singura stradă cu nume oficial românesc din Chitighaz, este… strada Filimon Sârbu, Filimon utca, cum îi spun ungurii!).

Două clişee revin în mărturiile despre doctorul-model: dezinteresul acestuia faţă de recompensa pentru serviciile făcute şi metodele naturiste cu care îşi trata bolnavii. E de înţeles de ce se bucura de aprecierea localnicilor: în general săraci, fără a acorda prea mare prestigiu ştiinţei medicale, chitighăzenii n-ar fi apelat la un specialist care le-ar fi cerut taxe peste puterile lor. Uneori, Timár însuşi cumpăra medicamente pentru bolnavii fără resurse financiare. Pe de altă parte, tratamentele sale erau apropiate de cele populare, pe care le recomandau şi „babele” pricepute. Vindeca rahitismul cu suc de morcovi, eczemele cu ulei rânced de seminţe de dovleac, făcea operaţii la faţa locului, fără să-şi constrângă bolnavii să se interneze în spitale , ale căror servicii, oricum nu le puteau achita. În plus, etica profesională a lui Timár era apropiată de cea tradiţională a românilor. O interlocutoare relata că într-o vară, pe timpul când se strâng măciuliile de mac, s-a întâmplat să fie lângă sălaşul din afara satului, unde locuia o familie săracă şi cu mulţi copii (Îi chema Iepure. Nu-i plăcea Iepurelui lucru, şi Iepuroaica tăt făce pă prunci!…). Femeia de la sălaş încercase să scape de o sarcină nedorită dar peste noapte a început să se simtă rău. N-a avut încotro, a trebuit să trimită după doctor. Timár a sosit în scurt timp cu bicicleta. Informatoarea mea, pe atunci foarte tânără, a auzit din lanul de mac cum medicul o ceartă cu vorbe grele pe femeie iar aceasta îi răspunde. În sfârşit, doctorul o pălmuieşte, iese din casă şi încalecă grăbit pe bicicletă. După ce a pedalat mai multe sute de metri, Timár s-a oprit, s-a întors la sălaş şi a tratat-o pe femeia, care a scăpat cu viaţă.

Timár este cel care a construit în sat un dispensar (clădirea şi-a păstrat destinaţia până astăzi), alături de care locuia, împreună cu familia. Soţia şi fiica sa erau de religie mozaică, dar doctorul, în condiţii neelucidate, trecuse la catolicism în perioada premergătoare războiului al doilea. În lunile dinaintea războiului a fost chiar concentrat cu grad de ofiţer superior, la Debreţin.

Între anii 1920-40, existau în Chitighaz mai multe magazine mixte şi crâşme aparţinând familiilor Freinsinger, Kramer şi Gelbert. Freinsinger Benjamin era proprietarul a trei magazine mixte şi a două crâşme în care lucrau, ca angajaţi, români. Era cel mai înstărit evreu din Chitighazul începutului de secol douăzeci. Una din prăvăliile Freisinger a rămas imortalizată pe prima carte poştală ilustrată a localităţii, împreună cu „zarda”, şcoala susţinută de călugăriţele iezuite din Congregaţia „Notre Dame”. În fotografie se vede şi autoturismul negustorului, singurul din localitate, precum şi proprietarul elegant îmbrăcat, alături de un angajat şi de câţiva muşterii.

În Chitighaz funcţiona şi o întreprindere de prelucrare a lemnului, aparţinând evreului Baron Mór, care angajase de asemenea localnici. După mărturisirile chitighăzenilor, comercianţii evrei nu erau în relaţii de prietenie cu medicii. În schimb, între negustori erau aparent legături cordiale, în ciuda faptului că erau în număr destul de mare pentru o aşezare relativ mică. Aparent, fiindcă spiritul de concurenţă funcţiona, dar cu efect pozitiv pentru ţăranii români, care puteau cumpăra pe datorie şi erau trataţi ca parteneri de afaceri şi clienţi importanţi.

Comunitatea tradiţională a românilor din Chitighaz privea ca pe o curiozitate faptul că evreii nu se vizitau, nu stăteau de poveşti la uliţă, nu sărbătoreau împreună nici un eveniment, în afara celor religioase. Sâmbăta, mica lor casă de rugăciuni de pe actuala stradă Úttőrő era plină, în rest trăiau o viaţă exclusiv de familie. Spre deosebire de comunitatea românească, închegată – pe lângă credinţa ortodoxă – şi pe legături de rudenie, pe afinităţi personale, pe relaţii extrareligioase, faptul că evreii au locuit în colonii compacte e, în primul rând, o consecinţă a faptului că mozaismul le interzice credincioşilor să călătorească sâmbăta, aşa că aceştia s-au stabilit totdeauna în localităţile şi în jurul localităţilor în care li s-a permis să-şi construiască sinagogă. De exemplu, în judeţul Bichiş, evreii au format comunităţi compacte în jurul oraşelor Giula şi Bichişciaba, unde se aflau sinagogi, astfel au pătruns în localităţi limitrofe acestor oraşe, unele populate şi de români: Aletea, Bătania, Chitighaz. În localitatea Cenadul Unguresc, situată la zece kilometri de oraşul, Macău, important centru mozaic, s-a stabilit un singur comerciant evreu.

Medicii, în schimb, luau parte la viaţa „mondenă” a comunei, împreună cu contele Allmassy, cu intendentul acestuia, cu notarul, cu morarul de naţionalitate germană şi chiar cu preotul ortodox. Frecventau împreună ştrandul care exista între cele două războaie în comună, organizau serbări câmpeneşti, partide de cărţi. Copiii ţăranilor români pândeau printre scândurile late ale gardului înalt al ştrandului şi adunau hârtia roşie creponată din decoraţiile rămase la sfârşitul petrecerilor în aer liber. Cu aceste hârtii fetiţele îşi vopseau unghiile şi buzele, se machiau ca tinerele domnişoare evreice.

Deportarea evreilor într-un oraş din Ungaria

Chitighăzencele care au lucrat la familiile comercianţilor evrei Kramer, Freinsinger şi Gelbert îşi amintesc despre nenumăratele „tehnici” gospodăreşti pe care le-au învăţat de la stăpânele caselor : să pregătească anumite feluri de mâncare, să prepare şi să afume carnea de pasăre, să folosească maşina de cusut, să cureţe locuinţa după anumite reguli. Slujnicele românce se adresau evreicelor cu apelativul „doamnă”, în timp ce pe unguroaicele şi româncele bogate le numeau „găzdoaie” iar pe nemţoaice „jupunese”. O informatoare povesteşte că de la vârsta de 16 ani a lucrat la familia Kramer timp de doi ani, de la 6 dimineaţa până la apusul soarelui, în fiecare zi, exceptând, bineînţeles, sâmbăta. În fiecare vineri, stăpâna casei pregătea doi colaci speciali, care erau aşezaţi pe masa festivă, între lumânări, iar capul familiei se ruga aplecat peste aceşti colaci. Rugăciunea era singurul moment când în casă se vorbea o limbă pe care ea nu o înţelegea. De obicei, membrii familiei vorbeau între ei ungureşte iar cu tânăra servitoare, în limba română.

Despre vestimentaţia ori tunsoarea specială a evreilor, românii din Chitighaz nu se lansează în aprecieri, în afară de aceea că difereau de portul lor. Oricum, evreii intelectuali erau neologi, „umblau îmbrăcaţi ca domnii”, de fapt, ca maghiarii.

Imaginea evreului în comunităţile româneşti din Ungaria nu se suprapune evreului imaginar din mentalitatea ungurilor. Un român din Cenadul Unguresc îşi începe astfel povestirea despre negustorul evreu: „Dă jidovi să zâce că-s blăstămaţ! Da nu crede dumneata aceea!”  Blăstămat înseamnă la românii din Ungaria rău-voitor, violent, neomenos. 

Steaua galbenă obligatorie

Limba de cult a evreilor era considerată de localnicii chitighăzeni ca stranie şi percepută ca alcătuită din onomatopee. În timpul serviciului religios de sâmbătă, copii români se îmbulzeau sub ferestrele casei de rugăciuni, ascultând ce se petrece înăuntru: „Se rugau aşa : brum-brum, brum-brum, şi noi ziceam că iar se roagă jidovii la brumă”. La întrebarea de ce se zice că evreii se roagă tocmai la brumă, am primit răspunsul că atunci când toamna cade prima brumă, este Crăciunul jidovilor.

Singurul proverb referitor la evrei pe care l-am întâlnit este „Mondrăneşte ca jidovii când cer brumă!” şi este actualizat când cineva „mormăie”, vorbeşte cu sine însuşi.

Sărbătorile pe care israeliţii le ţineau în familie sunt des prezente în amintirile chitighăzencelor care au trăit printre evrei, iar rigurozitatea cu care aceştia îşi respectau datinile religioase le impunea consideraţie. Afinitatea chitighăzenilor pentru abnegaţia unui grup de altă confesiune e de înţeles într-un mediu în care imaginea românului era fundată pe stereotipul fanatismului religios. Cu o săptămână înainte de Hannuka, slujnicele românce din casele evreieşti participau şi ele la ascunderea vaselor în care era pregătită de obicei mâncarea cu carne şi cu drojdie. Îşi amintesc bine acest episod deoarece procedeul nu le era străin  : şi femeile ortodoxe foloseau ustensile special destinate preparării mâncărurilor de post. Erau coborâte din pod vase speciale, în care erau pregătite anumite feluri de alimente vegetale. În schimb, era de neînţeles faptul că toată casa trebuia scotocită minuţios, ca să nu fi rămas pe undeva vreo fărâmă de drojdie, iar familia se hrănea zile întregi numai cu pască.

Servitoarelor românce li se atrăgea atenţia să nu aşeze carnea lângă lapte sau să nu pună smântână în mâncărurile cu carne. Deoarece începând de vineri seara, israeliţilor le este interzisă orice muncă, băieţi ortodocşi sub 18 ani erau angajaţi pentru a îndeplini acele sarcini obligatorii pentru bunul mers al gospodăriei ca hrănirea animalelor, aprinsul focului. Şi în amintirile acestora au rămas mai ales momentele în care bărbaţii evrei se rugau mormăind şi lovindu-şi cu putere piepturile cu pumnii.

Un personaj interesant care apărea pe uliţele aşezării de la mijlocul secolului trecut era Khon, „cel mai sărac jidov din Chitighaz”. Avea şase copii şi îndeplinea statutul de „şacter” (haham) al comunităţii, fiind şi conducătorul de rugăciune. (După datele din arhivă, în jurul anului 1890, conducătorul de rugăciune fusese Seindfel Mór). Chitighăzenii au participat deseori la sacrificarea animalelor după ritualul evreiesc. Kohn tăia mai ales păsări (gâştele erau îndopate de femei românce, pe care evreii le plăteau pentru această muncă), cu un cuţit cu formă specială şi după un procedeu ritual. În rest, îşi întreţinea numeroasa familie ocupându-se cu achiziţionarea penelor. Cutreiera străzile satului cu un sac în spate şi striga „Pene de vindeeei !” Copiii din sat – cu toate protestele părinţilor – alergau după el şi-l întrebau: „Kohn, mikor lesz Pilben vásár ?” adică „Kohn, când a fi târg la Pil?”. După informaţiile bătrânilor de azi – copii pe atunci – această întrebare îl enerva pe negustorul de pene datorită unui presupus eveniment, întâmplat într-un trecut nedefinit şi povestit astfel : mai mulţi evrei s-au urcat dimineaţa devreme în căruţe, pregătiţi să meargă la târgul săptămânal de la Pil (localitatea Pilu, azi în România). Fiind în acea zi o sărbătoare creştină, târgul nu a avut loc şi evreii, care nu ţinuseră cont de calendarul creştin, s-au întors acasă fără cumpărături.

Femeile care au lucrat în familiile evreieşti au învăţat să pregătească anumite feluri de mâncare, pe care le-au preluat temporar şi în familiile lor, dar aceste mâncăruri, din motive economice, n-au devenit tradiţionale în Chitighaz. Dintre acestea, au fost amintite: ”mazăre galbenă cu ficat de gâscă, şolet dă păsulă cu piept de gâscă la cuptor, osânză de gâscă pe care iarna, noaptea o lăsau să îngheţe şi o mâncau dimineaţa cu pită şi ceai”.

În getto intrarea creştinilor era interzisă

Comercianţii evrei dădeau mărfuri pe datorie sau deseori făceau înlesniri la preţuri pentru românii chitighăzeni. După deportarea familiei Freisinger, oamenii obişnuiau să spună: ”De-aş avea eu atâţia bani, câte datorii are satu la Freisinger...”.

În cadrul pitoresc pe care l-au creat evreii în această localitate românească, un loc aparte îl ocupă în amintirile oamenilor bătrâna Kramer, mama comerciantului Kramer Sándor, supranumită de săteni Colţata, din cauza dinţilor incisivi, orientaţi spre exterior. În magazinul lor de pe actuala stradă Kossuth (unde în prezent se află o locuinţă de serviciu pentru medici), exista o imensă sobă de fontă aşezată în mijlocul încăperii. Lângă sobă, într-un fotoliu comod era prezentă totdeauna Colţata, supraveghind cumpărătorii dar şi pe nora sa, Olga, care stătea în spatele tejghelei, aşteptând muşterii. Kramerii au venit probabil din zone de limbă română, căci vorbeau bine româneşte, dar tânăra Olga era o evreică săracă de la Rakospalota. Fetiţa Olgăi semăna cu bunică-sa, cu incisivii ca doi colţi şi din această cauză purta un aparat de corectare a danturii, prilej de haz pentru copiii din sat care spuneau că „fătuţa lu Kramer are drot în gură” şi considerau că aceasta ar fi o caracteristică generală a copiilor evrei.

Ţăranii români din Chitighaz le considerau pe femeile evreice ca deosebit de frumoase şi elegante, imagine care a supravieţuit până astăzi. Cu aceste atribute şi-o amintesc în special pe Deborah Freisinger (pe care o numeau „Debura”), un model la care aspira orice tânără româncă. Feciorilor români le plăceau fetele evreice dar n-au existat cazuri de apropiere între ei. Tinerii evrei nu participau la „joc”, nici la şezători, nici la alte ocazii de întâlnire a celor necăsătoriţi. O întâmplare tratată şi azi cu maximă discreţie este legată de concedierea bruscă a unei tinere slujnice a lui Kramer, atunci când „au prins-o cu jidovul”. Femeia trăieşte şi astăzi, iar oprobiul faptei sale nu şi-a pierdut din amploare. Tolerant în multe alte cazuri asemănătoare, grupul martor al evenimentului îşi argumentează condamnarea prin trei motive, cu grade de gravitate diferite : era la mijloc un bărbat însurat, de pe o altă treaptă socială, de altă confesiune. La fel de reprobabil este clasificat comportamentul celor care, după deportarea evreilor, au dus din gospodăriile acestora lucruri care nu le aparţineau (maşini de cusut, vase, tablouri), deşi, în scurt timp, autorităţile maghiare au confiscat toate bunurile evreilor.

Un alt obicei evreiesc rememorat de chitighăzenii în vârstă este înmormântarea. Kadisa pe care o cânta în ebraică rabinul chemat la înmormântare, faptul că evreicele nu-şi boceau mortul şi nu aduceau la cimitir nici flori, nici lumânări îi mira pe chitighăzenii ortodocşi, pentru care marea trecere avea un caracter spectacular mult mai pronunţat. Elemente ale acestui ritual evreiesc care i-au marcat pe informatori sunt : sacul care era pus în sicriu, sub capul mortului, faptul că decedatul nu era îmbrăcat în hainele cele mai bune, ci doar înfăşurat într-un giulgiu alb, faptul că femeile din familia mortului, timp de şase săptămâni după înmormântare nu participau la nici o activitate; se retrăgeau pentru zile întregi într-un colţ întunecos şi nu dormeau în pat, ci jos, pe o saltea de paie. Această formă de exteriorizare a doliului la evreice româncele au perceput-o prin comparaţia: erau ca nişte „cloşti care clocesc şase săptămâni”.

Războiul a tulburat viaţa liniştită din Chitighaz şi a schimbat multe lucruri, printre care şi compoziţia etnică a localităţii. În 1944, prin ordinul 1240 din 31 martie e impusă deosebirea evreilor de ceilalţi membri ai societăţii prin purtarea obligatorie a banderolei cu stea galbenă, „de culoarea canarului”, în şase colţuri. În luna aprilie a aceluiaşi an are loc recensământul evreilor şi li se interzice totodată practicarea comerţului. La Chitighaz, prăvăliile evreieşti au continuat să funcţioneze un timp, iar stigma, steaua galbenă, n-au purtat-o în sat decât tinerii evrei care erau obligaţi să participe la exerciţiile de pregătire militară, cunoscute cu denumirea de Levente . În cadrul acestei pregătiri, evreii nu primeau cunoştinţe despre instrucţia militară, ci erau puşi să facă munci degradabile. Interlocutorii îşi amintesc cu compasiune că tinerii evrei erau obligaţi să sape, apoi să astupe la nesfârşit tranşee adânci, în timpul în care ceilalţi „Levente” învăţau să mânuiască arma.

De noua situaţie dificilă a evreilor nu s-a bucurat nici un locuitor din Chitighaz, deoarece evreii întreţineau aici o situaţie echilibrată, de bunăstare şi ordine.

În mai 1944 începe înfiinţarea ghetourilor şi au loc arestări masive. La 28 aprilie este emis ordinul 1610, în care se spune că „în judeţul Bichiş trebuie înfiinţate de urgenţă ghetouri în care, până la 12 mai, trebuie internaţi toţi evreii. Ghetoul poate fi o fabrică ce nu funcţionează, un depozit sau altfel de clădire. Internaţii pot rămâne în afara ghetourilor doar cel mult două ore zilnic. În ghetou este interzis accesul vizitatorilor creştini precum şi introducerea alimentelor. Evreii n-au acces în localurile publice, în parcuri, n-au voie să se plimbe pe stradă. Meseriaşii evrei n-au voie să-şi exercite meseria decât în ghetou. Fiecare evreu are voie să-şi ducă alimente pentru două săptămâni: două haine, două cămăşi, două perechi de pantofi, două schimburi de lenjerie”.

Ghetoul din Giula a fost înfiinţat chiar în curtea sinagogii (poza de mai sus), pe locul actualei şcoli de muzică. Aici au fost aduşi evrei din satele Doboz, Újkigyos, Chitighaz. În listele de internare am găsit şi numele evreilor (aceleaşi ca pe Monumentul eroilor căzuţi în cel de-al doilea război) din Chitighaz : Zigler Béla, Gál Armin, Gáli Lenke, Gelber Béla, Kramer Sándor, Kohn Ede, Báron Mór, Freinsinger Benjamin, soţia şi fiica lui Timár Károly, Zigler Lipot, dr. Donath Albert. În total, din Chitighaz au fost internate în ghetou în jur de 34 de persoane.

Înainte cu câteva zile de arestarea evreilor, ciosul, paznicul de hotare Petre Otlăcan a auzit la primărie despre lucrurile care urmau să se întâmple. Omul s-a dus direct la familia doctorului Timár. Medicul era concentrat la Debreţin, erau acasă numai soţia şi fiica. Cu trăsura preotului ortodox Borza, Petre Otlăcan s-a grăbit să ducă medicului ştirea apropiatei internări a familiei sale în ghetou. Lui Timár, rebotezat la catolici, cu rang de ofiţer în armata maghiară, i s-a oferit posibilitatea să rămână şi pe mai departe în Chitighaz, dar la cererea sa de a fi alături de familie, a fost şi el transportat în ghetoul de la Giula. De aici, familia Timár a fost deportată la Auschwitz, de unde a scăpat cu viaţă numai fiica doctorului, care azi trăieşte undeva, în vestul Europei sau în Australia.

Atât timp cât evreii din Chitighaz au fost în ghetou, sătenii au încercat să ia legătura cu aceştia, să le ducă haine ori alimente, dar paznicii îi ameninţau de fiecare dată că îi vor închide şi pe ei. Timár şi Donath au fost medicii ghetoului nr.1, semnătura şi parafa lor se găsesc pe o seamă de adeverinţe medicale păstrate în arhiva judeţeană.

După terminarea războiului, puţini evrei s-au întors la Chitighaz, şi pentru scurt timp. Astfel, compoziţia etnică a acestei localităţi şi-a pierdut un element care a jucat un rol social important timp de mai bine de un secol. Imaginea lor printre români a rămas nostalgică şi discretă.

Monumentul Holocaustului pe malul Dunării,  în Budapesta

Povestea numelui

Baba Răchițoaia se întorcea grăbită în lumina rece a dimineții, măturând cu poalele fustei negre noroiul de pe uliță. Se oprea din loc în loc, se uita bănuitoare în jur și scotea de sub pestelcă o sticlă de vin înfundată cu cocean de porumb. Bea gâlgâind îndelung, se scutura cu un aaah prelung, se ștergea la gură cu dosul palmei și vâra sticla sub pestelca. Pestelca era singura pată de culoare pe îmbrăcămintea babei Răchițoaia, avea flori cusute mărunt pe margine și un buzunar mare în față în care căra ce primea de pe la femei: un codru pământiu de săpun, o pâine mare și rotundă, vreo bucată de brânză, că așa se dădea la naștere, ba și câte o găină mai grasă, legată de picioare, cum era pasărea pe care o bălăngănea cu capul de jos, cu creasta prin noroi.

Baba Răchițoaia era moașă din neam de moașe, mă-sa adusese pe lume toată suflarea satului, iar ea ajutase să se nască toată puzderia de copii mărunți ai celor pe care-i ajutase mă-sa să se nască, moșii lor fuseseră moșiți de mă-sa mare, moașa a bătrână. Abia acum, la ea, apăruse concurența, un medic care venea săptămânal de la București, halal concurență, era unul care avea încă tuleie de flăcău deasupra buzei, borțoasele nu se duceau la el, de rușine, cum să se dezvelească ele în fața unui bărbat necunoscut?! Tot baba Răchițoaia făcea toată treaba, toate nașterile și lepădările, mai controla câte o fată despre care se bănuia că nu a fost cuminte și le era frică părinților să nu le-o dea cuscrii înapoi după nuntă, să se facă de rușine în sat. Mai trăgea câte un os sucit, punea ventuze, doftorul ăla din București doar venea pe tren și scria pe niște hârtii cât palma, iar primăvara împărțea siropuri pentru copii.

Ajunsă la răspântie, Baba Răchițoaia s-a oprit să se închine, și-a legat mai strâns basmaua și a mai tras un gât de vin. A pornit mai departe chicotind, că-și amintise de cum povestea mamă-sa că se băgase trenul în sat, și, când a oprit prima dată în gară, toți țăranii se strânseseră cu brațele pline de coceni să dea la caii care trăgeau trenul, de se întorseseră acasă tot închinându-se de lucrătura dracului, mașinărie care mergea singură pe șine.

Sticla era goală pe jumătate în fața primăriei, lasă, că nici nu ar fi vrut să ajungă cu ea acasă, la primărie se oprea să înregistreze copilul, era în treaba ei, de moașă să facă asta. Veselă a mai intrat baba la notar să-l anunțe că a făcut Lina un băiat, primul copil.

Care Lina, bre?

Lina a lu' Gheorghe, ăla din satu' nou. Haidi, maică, că trebuie să-l știi, a lu' Roiu', Gheorghe Germanu', deh.

Eu de știut îl știu, dar ce scriu aici? Cum îi zice la copil?

Radu.

Și mai cum?

Păi, tu n-ai, maică, acolo numele lor? se oțărî baba supărată, îi și spusese Gheorghe de câteva ori cum îl cheamă, dar e greu să-i ții minte pe ăștia străini de sat, pe venetici.

N-am, de unde să am?! mormăi notarul. Da' ți-o fi scris pe vreo hârtie?

Nu știe nici unul carte, de ce să-mi fi scris, că nici io nu poci să citesc?!

Păi, și acum? Du-te înapoi, și mai întreabă o dată.

Gheorghe, Gheorghe, cum păcatele mele l-o chema? Ăla de are un frate, Năstase de la Băneasa! aproape că țipă baba de entuziasm, speriind găina care se puse pe cârâit.

Așa s-a făcut că toți copiii lui Gheorghe și ai Linei, toți 8, din care au trăit 7, au avut alt nume decât al părinților lor. Că o fi fost o sticlă de vin, sau una de rachiu, sau doar baba Răchițoaia obosită după o noapte de moșit, nu pot fi sigură, de fapt cred că și eu, în povestea asta, a numelui familiei, poveste pe care o știu de copil, e posibil să fi încurcat niște lucruri.

foto de Markéta Luskačová www.marketaluskacova.com