Povestea numelui

Baba Răchițoaia se întorcea grăbită în lumina rece a dimineții, măturând cu poalele fustei negre noroiul de pe uliță. Se oprea din loc în loc, se uita bănuitoare în jur și scotea de sub pestelcă o sticlă de vin înfundată cu cocean de porumb. Bea gâlgâind îndelung, se scutura cu un aaah prelung, se ștergea la gură cu dosul palmei și vâra sticla sub pestelca. Pestelca era singura pată de culoare pe îmbrăcămintea babei Răchițoaia, avea flori cusute mărunt pe margine și un buzunar mare în față în care căra ce primea de pe la femei: un codru pământiu de săpun, o pâine mare și rotundă, vreo bucată de brânză, că așa se dădea la naștere, ba și câte o găină mai grasă, legată de picioare, cum era pasărea pe care o bălăngănea cu capul de jos, cu creasta prin noroi.

Baba Răchițoaia era moașă din neam de moașe, mă-sa adusese pe lume toată suflarea satului, iar ea ajutase să se nască toată puzderia de copii mărunți ai celor pe care-i ajutase mă-sa să se nască, moșii lor fuseseră moșiți de mă-sa mare, moașa a bătrână. Abia acum, la ea, apăruse concurența, un medic care venea săptămânal de la București, halal concurență, era unul care avea încă tuleie de flăcău deasupra buzei, borțoasele nu se duceau la el, de rușine, cum să se dezvelească ele în fața unui bărbat necunoscut?! Tot baba Răchițoaia făcea toată treaba, toate nașterile și lepădările, mai controla câte o fată despre care se bănuia că nu a fost cuminte și le era frică părinților să nu le-o dea cuscrii înapoi după nuntă, să se facă de rușine în sat. Mai trăgea câte un os sucit, punea ventuze, doftorul ăla din București doar venea pe tren și scria pe niște hârtii cât palma, iar primăvara împărțea siropuri pentru copii.

Ajunsă la răspântie, Baba Răchițoaia s-a oprit să se închine, și-a legat mai strâns basmaua și a mai tras un gât de vin. A pornit mai departe chicotind, că-și amintise de cum povestea mamă-sa că se băgase trenul în sat, și, când a oprit prima dată în gară, toți țăranii se strânseseră cu brațele pline de coceni să dea la caii care trăgeau trenul, de se întorseseră acasă tot închinându-se de lucrătura dracului, mașinărie care mergea singură pe șine.

Sticla era goală pe jumătate în fața primăriei, lasă, că nici nu ar fi vrut să ajungă cu ea acasă, la primărie se oprea să înregistreze copilul, era în treaba ei, de moașă să facă asta. Veselă a mai intrat baba la notar să-l anunțe că a făcut Lina un băiat, primul copil.

Care Lina, bre?

Lina a lu' Gheorghe, ăla din satu' nou. Haidi, maică, că trebuie să-l știi, a lu' Roiu', Gheorghe Germanu', deh.

Eu de știut îl știu, dar ce scriu aici? Cum îi zice la copil?

Radu.

Și mai cum?

Păi, tu n-ai, maică, acolo numele lor? se oțărî baba supărată, îi și spusese Gheorghe de câteva ori cum îl cheamă, dar e greu să-i ții minte pe ăștia străini de sat, pe venetici.

N-am, de unde să am?! mormăi notarul. Da' ți-o fi scris pe vreo hârtie?

Nu știe nici unul carte, de ce să-mi fi scris, că nici io nu poci să citesc?!

Păi, și acum? Du-te înapoi, și mai întreabă o dată.

Gheorghe, Gheorghe, cum păcatele mele l-o chema? Ăla de are un frate, Năstase de la Băneasa! aproape că țipă baba de entuziasm, speriind găina care se puse pe cârâit.

Așa s-a făcut că toți copiii lui Gheorghe și ai Linei, toți 8, din care au trăit 7, au avut alt nume decât al părinților lor. Că o fi fost o sticlă de vin, sau una de rachiu, sau doar baba Răchițoaia obosită după o noapte de moșit, nu pot fi sigură, de fapt cred că și eu, în povestea asta, a numelui familiei, poveste pe care o știu de copil, e posibil să fi încurcat niște lucruri.

foto de Markéta Luskačová www.marketaluskacova.com