Lilea

Era începutul vacanţei şi taică-meu mi-a spus că, în sfârşit, a sosit Lilea! 

Mi-am petrecut o parte a copilăriei în satul bunicilor, am crescut ca o mică sălbăticiune obişnuită cu o libertate ocrotită şi, pe la şapte ani, m-am îmbrăcat cu oraşul ca şi cu o cămaşă de forţă.

„Vii pe Calea Dunării şi intri prin gangul din faţa cofetăriei Violeta…” Era înainte de cutremurul din 1977, târgul păstra parfumul unui topos interbelic întrerupt pe alocuri de străzi cu nume de soldaţi, caporali şi căpitani despre care nu ştiu nici azi aproape nimic. Cofetăria Violeta era impresionantă! Avea nişte măsuţe neobişnuite, acoperite cu melamină verzulie, şi scaune rotunde. Acolo am mâncat prima oară îngheţată de cofetărie, din clasicele cupe de inox, şi era atât de rece încât mie îmi îngheţau ochii şi mă dureau cumplit când îngheţata îmi aluneca din linguriţă în gură – apoi am ajuns să mă doară ochii dacă numai vedeam o astfel de cupă. Şi mă dor şi azi. Drumul de la noi de acasă până la cofetăria Violeta era lung, deci am avut tot timpul să mă gândesc ce poate fi aia „gang”. Şi tot ziceam în şoaptă „gang, gang, gang”, doar-doar materialul sonor s-o modela într-o imagine recognoscibilă pentru mintea mea de femeie ascunsă într-o fetiţă de 10 ani, care se va orienta prost, probabil până la sfârşitul vieţii. Din fericire, mi-am dat seama că gangul e un fel de tunel, l-am străbătut cu uşurare, mai ales că era răcoros şi mirosea a clătite. Instituţia la care taică-meu era contabil se afla la etajul casei ale cărei scări porneau din gang. Zgomotele biroului, creioane alunecând de hârtie, cursorul maşinii de scris, răpăiala războinică a maşinii de calculat cred că fac parte din amintirile oricărui copil de funcţionar, însă biroul devenea plictisitor într-o jumătate de oră – mai ales când colegii tatălui îmi puneau tot felul de întrebări absolut inutile pentru ei şi foarte nesuferite pentru mine: ce materie îmi place mai mult la şcoală, ce vreau să mă fac când voi fi mare, în ce bancă stau, cu cine… De data aceasta nu eram nevoită să mă aşez pe scaunele de pe hol sau să ţopăi pe scările de lemn până taică-meu îşi termină treaba. Venisem să mă întâlnesc cu Lilea. În cămăruţele din stânga curţii care se deschidea din gang, locuia o familie despre care nu-mi amintesc nimic, doar că la ei sosiseră în vizită, din Basarabia, o fetiţă de seama mea cu mama ei. Basarabia, un nume atât de răsunător! O ţară pe care nu o strigam niciodată atunci când aruncam cu mingea în sus la jocul „Ţările”. Mi-o închipuiam ca pe un tărâm auster, cu oameni mai înalţi ca noi. Lilea era fetiţa din ţara aceea îndepăratată şi taică-meu era emoţionat şi bucuros că mă duce să mă întâlnesc cu ea. Rochiţele Lilei erau întinse pe sârmă, la uscat. Erau altfel decât ale mele, semn că într-adevăr venea de pe alt tărâm. Dar ea, Lilea, era ca noi, ca fetiţele de la şcoala şase. Cel puţin aşa am crezut până a deschis gura. În mod sigur şi eu vorbeam ciudat din punctul ei de vedere, cred că foloseam perfectul simplu şi alte caracteristici lexicale munteneşti, dar ce scotea pe gură fata aia, pentru mine era nu doar ininteligibil, ci de-a dreptul caraghios. Taică-meu ne-a făcut poze cu maşina instituţiei, apoi ne-a trimis să ne jucăm. 

Cum să te joci cu una care vorbeşte ca tine numai aproximativ? Am făcut câţiva paşi prin curte, apoi maică-sa ne-a chemat să mâncăm. Nu mai ştiu cum a zis, dar mi s-a părut că se răsteşte la noi – iar cât am mâncat, mi-a pus tot felul de întrebări, pe care mai degrabă le intuiam, decât le înţelegeam. Am pornit apoi spre cartierul în care locuiam eu. La capătul străzii era un gard de ciment care înconjura curtea spitalului. Mă cocoţasem de mai multe ori pe gardul acela, fără să sar dincolo, căci de partea cealaltă era chiar groapa de gunoi a spitalului şi îmi închipuiam că în acea groapă trebuie să fie cadavre sau aşa ceva. Mi-am exprimat îndoiala că Lilea, fetiţa din Basarabia, ar putea sări gardul spitalului: „Tu nu poţi să sari peste gardul ăsta!” Iar ea mi-a răspuns cu următoarea propoziţie: „Hai la rămăşag, pi-un cacat di moşneag!” Şi cât am stat eu cu gura căscată la o aşa inepţie incultă, Lilea s-a căţărat pe gard şi a sărit dincolo ca o pisică. Era mai bună ca mine! Din partea mea, aveam toate motivele să fim prietene. Ne-am învârtit prin gunoaiele spitalului, am adunat sticluţe de penicilină, pe care apoi le-am aruncat când s-a înserat şi a trebuit să plece.

Când a început şcoala, am primit de la ea o scrisoare. Mi-a scris din Basarabia, pe un plic şi cu un timbru absolut altfel decât ale noastre. Dar în plic, ce să  vezi? O coală scrisă pe ambele părţi cu litere pe care nu ştiam să le citesc. Ce pedeapsă să îţi scrie un prieten într-un cod pe care nu-l poţi descifra! Taică-meu mi-a citit scrisoarea, era mult mai clar ceea ce Lilea îmi scria, decât ceea ce îmi vorbise. Am tot recitit scrisoarea până am învăţat, pe neobservate, alfabetul chirilic.

Şi fiindcă era la modă să pavoazăm coridoarele şcolii cu poze din Cutezătorii şi cu tot felul de informaţii despre UNICEF – organizaţia aceea de la care din când în când trebuia să cumpărăm câte o felicitare colorată, care costa 3 lei iar banii se duceau la copiii săraci din lumea a III-a – am dus scrisoarea Lilei la şcoală iar diriginta a pus-o într-o vitrină de sticlă, un fel de sicriu de cleştar, ca al Albei ca Zăpada. Era dovada că noi, şcolarii României socialiste, ţinem legătura cu şcolari din toate colţurile lumii. A stat acolo un timp, apoi probabil au aruncat-o. Altă veste n-am mai primit de la Lilea, de fapt nu mai ştiu dacă i-am răspuns la scrisoare.

Mi-a venit în minte această poveste acum câteva zile, când Felix m-a întrebat:„Ştii să faci blini ruseşi?” N-am făcut niciodată, dar sunt ca nişte clătite. „Dar ai mâncat vreodată?” Şi atunci mi-am amintit că mama fetiţei din Basarabia mi-a dat să mânânc blini iar mirosul lor umpluse gangul şi curtea de pe Calea Dunării.